Vechile gropi de exploatare şi dolinele naturale se pot întâlni în partea sud-vestică al Dealului Sării, spre localitatea Ocna de Jos, acestea au accelerat procesul de dizolvare şi de carstificare. Golurile de extracţie abandonate, umplute cu apă au rezultat mici lacuri sărate, iar sporirea lor numerică şi conexiunea lor cu dispunere într-un şir au dat naştere, după unele opinii, la canionul Corundului. Pârâul Corund, curgând peste acest şir de gropi şi doline a mărit dizolvarea şi a rezultat apariţia unor mici lacuri încălzite prin fenomenul de heliotermie.
Lacurile sărate din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea au adus renumele Praidului, ca fiind o staţiune balneară vestită din Transilvania. Prima atestare documentară a băilor sărate din Praid datează din anul 1715. După Bányai János aceste băi datează numai din 1769, dar Szádeczki Lajos a publicat jurnalul lui Halmágyi István, la finalul căreia în partea consacrată bătrânului Halmágyi, întâlnim referirea la băile sărate din Praid.
Lacul sărat al băilor Praid s-a prăpădit la abia câteva decenii de la prima menţionare scrisă. Zăgazul lacului s-a rupt şi apa sărată s-a revărsat în pârâul Corund, distrugându-i fauna piscicolă pe 20 de km lungime. Această întâmplare este descrisă de către Fridvaldszki în anul 1761 şi este preluată de Benkő József în lucrarea sa din anul 1778, dar sub forma eronată, amintind de distrugerea lacului sărat din „Sovata”. După dispariţia lacului sărat din Praid, localnicii au început să adune apa izvoarelor sărate în gropi săpate cu sapa. Din secolele XIX – XX sunt pomenite mai multe astfel de lăcuşoare artificiale. Cel mai însemnat a fost un bazin de 5 x 10m, săpat la capul văii denumite „Şanţul adânc”, unde au fost adunate apele a două izvoare sărate. Cei de la Ocna de Jos aveau băile lor sărate la locul numit „Verebes” (Vrăbiuţa), de fapt două lacuri mici numite „Băile bivolilor” unde făceau baie mai ales femeile în vârstă. După amintirile minerului pensionar Szekeres Lajos, prin anii 1930 Praidul avea cinci asemenea lacuri mici sărate, săpate artificial.
Văzând dezvoltarea spectaculoasă ale băilor din Sovata, conducerea de atunci a salinei s-a hotărât să amenajeze băile sărate în apropierea incintei minei. Primele băi sărate au fost realizate la iniţiativa medicului salinei Felméri Károly, la finalul secolului al XIX-lea, în apropierea minei Iosif, destinată mai ales pentru nevoile angajaţilor. Apa sărată pentru aceste băi era captată din jompul minei Iosif, de unde se colecta cu găleata în două schimburi, de câte doi mineri. La început minerilor nu le prea convenea să se dezbrace pentru o baie în comun, motiv pentru care bazinul a fost împrejmuit în totalitate cu cabine. Această baie este imortalizată într-o fotografie făcută în anul 1928. Vederea cu fotografia respectivă, precum şi alte poze erau puse în vânzare de către Stein Izsák, un comerciant local. Baia sărată era legată de pârâul Corund printr-o punte din lemn, pentru ca cei veniţi la băi, să se poată spăla ulterior cu apa dulce. Până la urmă băile sărate de lângă mina Iosif au fost inundate de către o viitură al pârâului Corund.
Mai târziu, în anul 1932 s-a construit un bazin de 16 mp, căptuşit cu scânduri şi acesta îl putem considera, ca fiind anul de naştere al băilor sărate moderne din Praid. Pe marginile bazinului având dimensiunile de 4 x 4 m au fost montate trei cabine realizate din lemn. Această mică baie sărată era alimentată, printr-un jgheab de lemn, cu apa din mina Elisabeta. Alimentarea cu apă sărată se realiza de către Fábián Dénes, care scotea şi turna apa în jgheab cu un ceaun pentru mămăligă. Inginerul şef de atunci (în 1935) al salinei din Praid – Ion Trîmbiţaş – a pus să fie săpat o fântână deasupra minei Elisabeta, ale cărei rost era să acumuleze cât mai multă apă freatică, care prin înfiltrare în camera minei Elisabeta, să sporească sursa de apă sărată destinată băilor.
Actualul bazin al băilor sărate a fost realizat între anii 1935-1936, a şi fost pietruit, dar nu se mai putea alimenta cu apa sărată provenită din mina Elisabeta. Inginerul şef a avut ideea zidirii intrării în galeria Elisabeta (deja neutilizată), pentru a se acumula apa sărată necesară în spatele digului. În anul 1938 însă, sub presiunea apei sărate concentrate digul a cedat şi şuvoiul de apă a năvălit inundând birourile salinei, două case învecinate şi a umplut cu nămol sărat curtea fabricii de ceramică (folosind denumirea locală: „fabrica de păpuşi”). Valul de apă sărată ajunsă în râul Târnava Mică a distrus fauna piscicolă în aval, pe o lungime de mai mulţi kilometri.
Fără a se resemna inginerul Ion Trîmbiţaş a aruncat în aer mina Elisabeta, după părerea unora, tocmai pentru a spori debitul apei sărate necesare băilor. În felul acesta s-a rezolvat, cel puţin pentru o vreme, alimentarea cu apă sărată a bazinului, numai că ponorul artificial de apă freatică rezultată, creează până şi azi probleme mediului ambiant.
Băile sărate din Praid au ajuns, mai târziu, cunoscute mai cu seamă prin intermediul bolnavilor de artrită, gută şi reumatisme. Apa termală din Praid a fost interceptată în anul 1949 cu sonda structurală ACEX 401, la poalele dealului „Harom”. Această apă termominerală a fost dirijată în bazinul de decantare din vecinătatea forajului. Aici au fost descoperite efectele deosebite curative ale apei, de către suferinzii de artrită şi boli reumatismale, iar numărul vizitatorilor a început să crească vertiginos. Apa hipertermală concentrată (provenită din adâncimi cuprinse între 1029-1128 m), a izbucnit la început cu temperatura de 600 C, având în compoziţie iod, brom, elemente alcalino-feroase, fiind uşor bicarbonatată, cu miros de petrol, iar radioactivitatea slabă i-a conferit o unicitate printre apele băilor sărate cunoscute. Printre gazele care însoţesc apa termală din Praid, întâlnim predominant metan, etan şi bioxid de carbon.
În cazul curei de băi medicinale, sursa radioactivă se află în exteriorul corpului uman, iar efectul lor curativ depinde în bună măsură de mărimea dozei radiaţiilor, de absorbţia în timp ale acestora şi de sensibilitatea ţesutului uman. În urma efectelor unei doze mai mici de radiaţii, în echilibrul biologic al organismului pot interveni transformări favorabile, mai ales atunci când radiaţiile sunt aplicate cu intermitenţe corespunzătoare. Efectele unei iradieri slabe sunt sesizabile prin intensificarea metabolismului celular şi creşterea rezistenţei organismului expus. Astfel radiaţiile slabe pot ajuta organismul uman în efortul său de a învinge diverse boli.
Apa termală menţionată a fost acumulată, la început, în batalul de decantare care deservea forajul, şi era folosit de către cei veniţi la băi. Ei îşi ungeau şi împachetau părţile dureroase ale corpului cu nămolul negru caracteristic, care se depunea din această apă.
În anul 1950, deasupra sondei termale a fost construit o clădire cu 12 vane şi două încăperi pentru îmbrăcare şi odihnă. În anul 1952 a fost deschis un ştrand la 50 m distanţă de forajul iniţial. În 1955, apa termală a forajului 401 a fost captat într-un bazin de beton şi de acolo, prin cădere liberă, a fost dirijat în conductă pe o distanţă de 2 km la vechiul bazin, alimentat la început (după cum am văzut), cu apa sărată a minei Elisabeta.
Băile sărate la vană, de sub Dealul „Harom”, au funcţionat până în anul 1961 când au fost demolate din cauza scăderii debitului apei termale. Clădirea băilor calde la vană, care există şi în prezent, a fost construită lângă ştrandul sărat în anul 1965-1966. Iniţial au funcţionat numai şase vane, după concepţia directorului de atunci al salinei: Telegdy Károly.
Băile hidrotermale de la Praid nu au atins popularitatea băilor de la Corund, dar au fost, în anii comunismului, un important loc de odihnă şi tratament pentru cei nevoiaşi. Frecvenţa ştrandului sărat şi al băilor hidrotermale la vană a crescut după anii şaizeci, când turiştii se bucurau şi de muzica fanfarei în duminicile însorite.
Debitul apei termale, rezultate din forajul ACEX 401, a scăzut însă de la 10,4 l/s (în 1952) la 0,4 l/s (în anul 1990), iar în paralel, ca o consecinţă a scăzut şi temperatura apei la 390 C. Acest proces a continuat şi în anul 1992 debitul apei a ajuns la 0,01 l/s, ceea ce a făcut imposibilă alimentarea băilor sărate cu această apă. Astfel stabilimentul băilor a fost alimentat cu apa înfiltrată şi evacuată din mină, care are o salinitate foarte aproape de saturaţie şi la ştrandul în aer liber suportă fenomenul de heliotermie, asemănător lacului Ursu din Sovata. Apa, la acţiunea solară se stratifică, în funcţie de temperatură şi ajunge să fie chiar caldă, după o perioadă de câteva zile cu soare puternic.
În anul 2012 ştrandul sărat a fost demolat integral şi în toamna anului 2013 s-a început reconstrucţia băilor sărate, finanţate de Salina Praid. În vara anului 2014 a fost finalizată reconstrucţia şi a rezultat cel mai modern ştrand sărat artificial din ţară, având sistem de recirculare şi filtrare ale apei sărate. Ştrandul nou construit a fost asaltat de oaspeţi imediat după finalizare şi în 2014 s-a înregistrat un sezon foarte bun al stabilimentului băilor sărate.
În prezent ştrandul sărat este alimentat cu apa sărată pompată din mina Gh. Doja, de la o adâncime de 150 m. Această apă, care după o staţionare de câteva luni în bazinul din subteran, îşi dobândeşte o salinitate foarte mare, formează o atracţie aparte, deoarece eşuează orice tentativă de înot, turiştii plutesc neputincioşi la suprafaţă, asemănător unor dopuri de plută. Având în vedere faptul că inerţia termică (capacitatea de a păstra temperatura) al apei sărate este mult mai mare decât cea a apei dulci, apa din bazin rămâne, caldă chiar şi după 2-3 zile ploioase, răcoroase. Aceste băi sărate, prin raritatea apei saline super-concentrate, atrag tot mai mulţi turişti şi vizitatori, atât din împrejurimi cât şi de peste hotare, şi constituie, pe lângă baza de agrement din salină, un important potenţial turistic cu latură curativă şi de agrement.